Ia-ți un vis și întreabă-l zilnic de tine

Ce mă bucur că ești aici! De-aș fi singur, nici că aș mai scrie.

Mi-am luat astăzi un moment, înainte de a fixa “programul ideal” al saptămânii deja în curs, ca să imi ofer un alt mic moment autentic de sinceritate. Da, din aceea dură, scrisă cu mana mea, lasată să fie publică și recitită din timp în timp, ca un jurnal expus într-o piață publică de la țară.

Interesant este că nu pare să existe nimic mai important acum, decât să imi savurez reflexia în timp ce mai așez din cuvinte și să mai iau cate o gură din cafeaua, întamplator genială, de astăzi.

Noi nu am mai schimbat demult câteva cuvinte. Nu că nu mi-ar sta în caracter să revin ca o pană de curent, să iți fur atenția pentru câteva minute, și să ne mai intersectăm relativ spontan. De data asta, întarzierea mi-a semnalizat că sunt și perioade în care agitația, haosul, par să bată ințiativa, focusul și concentrarea. Mda, cam astea au lipsit în ultimul timp.

Așa, ca fapt divers… Lucrurile au stat la fel de diferit ca și până acum. A fost COVID… și lucruri faine, și dure, și iar faine și iar dure și cu plecări și cu mutări, și cu fluturi în stomac, și cu despărțiri, și cu și fără bani, cât și cu și fără mine. Iar eu în sfârșit mi-am luat rolul de bătrân întelept și mă uit la ce puteam face diferit, încercand să anticip ce rezultate diferite aș fi putut avea.

Păi (nici-un păi), în primul rând. Pledoria mea susține faptul că nu am nici o vină, atunci cand vine vorba de greșeli… dar nici experientă, atunci când ar fi și ceva de făcut, iar eu prea tare m-am supărat pe mine, iar asta m-a speriat, descurajat și m-a ținut pe loc în toată această perioadă.

COVID-19

Nu știu ce să sper, și nici ce cuvinte încurajatoare să găsesc.

Cred doar că în loc să aștept să treacă, sau să sper că totul va reveni la normal, mai bine imi iau măscuțele cu design funny, gelul dezinfectant și rolul de adult responsabil de igiena personală și a celor din casă, și fac tot ce ține de mine în a mă proteja și a relaționa, în limita decenței și a colaborării celor din jur.

In rest, mă port normal. Ca individ, cred că este suficient…

Imi lipsesc doar concertele, ocazie care m-a facut să urmăresc alte concerte pe YouTube și să găsesc clipuri ca:

Ți-l recomand cu drag. E ceva tare fain.

Ok, subiectul pentru care ne-am adunat aici. Ia-ți un vis și întreabă-l zilnic de tine

Tocmai am finalizat trecerea printr-o perioadă intensă, cu multe schimbări și evenimente. Zic eu ca a trecut, pentru că de ceva timp par că s-au asezat unele, altele…

Din câte mă cunosc, sunt foarte dinamic când vine vorba de schimbări și foarte spontan în a lua decizii. Unii ar cataloga comportamentul meu chiar iresponsabil, dar eu am avut mai mereu grijă să masor riscul, și să îl las să se manifeste până aproape de limită. Au fost și situații când am dat-o de gard, dar per total e să zicem că e cum am scris mai sus.

Dar unele perioade sunt mai mult decât cunosc eu că pot duce.

Îmi este destul de comun să fiu întrebat de ce trag de mine, sau să primesc asta ca explicație din partea celor care, aparent, mi-au gasit motivul intârzierii exploziei mele, pe care toți o anticipă.

Nu știu care este limita maximă a tragerii de mine și nici cea decentă, în care lucrurile rămân stabile. Cert este ca în sfârșit m-am simțit depășit și am recunoscut că m-am simțit astfel. Iar cel mai fain este că am putut corela asta cu situația în care mă aflam și cu toate frustrările de care mă loveam pe moment.

Am înțeles înca odată ca evenimentele, fie ele stresante, sau pline de bucurie și entuziasm, au toate locul lor în viața noastră. Și prin locul lor, nu mă refer că e normal ca ele să se întâmple, ci că toate vin într-o ordine.

Unele vin spontan, necontrolat. Altele țin și de deciziile pe care le luam. Iar aici am picat eu examenul.

Am vrut tot. TOT. Să nu ratez nimic, fie că era vorba de ceva ce voiam să elimin din viața mea, fie că era ceva ce îmi doream, sau care fix în momentele alea s-a ivit.

Cumva, doream să schimb tot ce se putea schimba și să nu ratez nimic nou, sperand că sa ve întâmpla repede și bine și va fi și de lungă durată.

Am obosit doar scriind ultima replică și recitind-o. Ideea e că foarte puține lucruri s-au întamplat realmente spontan. Și, plus de asta, în general alea au fost lucrurile faine. Am forțat nota, neratând nimic din ce se ivea, și nerespectand nimic din ceea ce îmi semnaliza mie că mă îndrept către o limită fizică imposibilă.

Și de aici stagnarea

De aici ineficiența. Îmi era mult mai greu să mă focusez și sa livrez calitativ în relație cu job-ul, asta însemnand că începuse să ocupe mai mult timp decât normal, ceea ce mă obosea și mai tare. Proiectele personale au stagnat puternic, iar cele colaborative au fost afectate de ineficiența mea. Directivele mele au devenit pur și simplu o cale spre amânare, iar pana și eu ajunsesem să nu mai am încredere în ele.

În tot haos-ul, tot ce nu mergea bine mă făcea să blamez prezentul și să caut cu disperare idei și soluții ca să îl rezolv și să promit că senzația asta o să dispară. Iar cumulat cu nerăbdarea de mai sus, începeam să acționez haotic inclusiv spre ideile care păreau să promită cai verzi pe pereți. Ce crezi? Neavănd focus, am ajuns sa le abandonez rapid, rămânând doar cu senzația de incapabilitate, distrus de faptul că nu pot duce nimic la capăt.

În realitate eram ca Tom care se chinuia să țină toate farfuriile. Inevitabil a dat greș la ultima, nu?

Norocul și concluzia

Norocul vine din faptul că toate trec. Și au trecut.

Îmi dau puțin credit aici, pentru că atunci când efectiv viața mea arăta ca a unui raton trist și ud, măcar atunci mi-am dat seama că less is more și m-am potolit în a mai lua noi decizii.

Am ales să îmi spun că mai ține și de mine cum îmi influențez starea și să aleg să încerc să trec pozitiv prin toate, pâââână eventual or ajunge la final.

În timp, mi-am dat seama că fuga către a lucra la idei noi, de a nu rata nimic, nu face decât să mă obosească și că ar fi mult mai bine să arhivez ideile într-un carnetel, în timp ce, focusat, să lucrez la una din ele până o duc la capăt. (Teoria o știam, dar acum am fost nevoit să o aplic, cumva the hard way)

Și de aici visul din titlu.

Ia-ți un vis și întrebă-l zilnic de tine. Am ajuns dupa toată perioada asta tumultoasă, să tânjesc dupa certitudine, după liniște și organizare. Să îmi doresc tare să mă văd cu promisiunile duse la capăt și pe mine gata sa aleg din nou căror oportunități să le dau curs.

Poate nu-i un vis mareț, idealist, ci un vis practic. Pe principiul “opriți pământul, eu vreau sa cobor“, ajunsesem să îmi doresc tare să se liniștească apele, să fac puțină liniște, iar totul părea atât de imposibil atunci, încat am ales ca dorința mea să devină un vis spre care tânjesc.

Și m-am întrebat zilnic de visul meu. Cât mai am? E bine ce fac acum? Aș putea să optimizez ceva.

Iar el zilnic mi-a susținut procesul și m-a făcut să evit să aduc mai multă agitație în viața mea, să imi clarific poziția vis-à-vis de alte persoane sau proiecte, să împing lucrurile spre finalizare sau să renunț acolo unde deja nu mai avea nici un rost să continui.

În sfârșit simt că lucrurile au capătat o direcție, iar dacă ceva spontan e gata să se întample, tocmai ce mi-am mai eliberat o mână pentru putea gestiona situația.

Altfel, și daca aș fi avut doar pană la roata de la mașina ar fi fost mult prea mult.

Ce vreau să spun dincolo de toate clișeele din text, este că atunci când am o problemă, am descoperit că în mine este și rezvolvarea, iar un proces simplu de auto-coaching, de a mă întreba constant cum sunt, ce vreau și ce aș putea face ca să îmbunatățesc lucrurile, m-a scos din rahat. Nu întotdeauna mi se pare plauzibil să fac asta, chiar dacă am observat că de fiecare dată are succes. Se întâmplă sa intru într-un fel de auto-sabotaj. În cazurile astea, caut să mă ghideze un coleg din școala de coaching, sau cineva care știu că mă crede în stare să găsesc o soluție, iar așa rezolv treaba.

Am scris articolul asta în semn de recunoștintă pentru cei care m-au învățat că ce mi se întâmplă ține mult de mine și pentru toți cei care au ales să mă sprijine mereu când m-au văzut jos, pentru cei care mi-au împins o bere în bot fix atunci când luatul în serios nu ajuta, pentru cei în rol de coach care răspund dedicat la orice solicitare și pentru cei ce au ales să se educe și să aducă plus valoare în viața lor și a celor din jur, investind timp și bani, învățând și aplicând ceea ce se predă în școala de coaching.

Să îmi întreb visul de mine, este cumva metoda cea mai eficientă de a-mi acorda focusul către ceea ce sunt și ceea ce mi se întâmplă în prezent. Îmi este tare incomod să mă uit la ce nu funcționează în viața mea și doar considerând că visul meu ar putea fi ca lucrurile să funcționeze cât mai bine, iar eu să fiu cât mai relaxat, doar așa pot alege să lucrez activ și pot face tot ce este nevoie și ține de mine ca să îmi duc la capăt scopul.

Mă bucur că am scris iar. Și mă bucur că ai fost iar aici.
Dă un semn în comentarii, e foarte placută senzația de feedback.

Photo by Hello I’m Nik 🎞 on Unsplash